Bucsoiu Peak, alt. 2492m

National Geographic - http://goo.gl/Agsrnv

Facebook, 10 photos - https://goo.gl/zJQbCB

Bucsoiu Peak is one of the most impressive peaks of Bucegi Mountains, dominating the north side of the Abrupt. The route along Bucsoiu ridge is quite demanding. It is rather steep, and has more than 1000m of elevation gain. It has a short steeper section around the middle of the way. As any steep trail, it is better suited for uphill. I would not recommend it on bad weather as the ridge is quite exposed. The trail is officially closed during the winter season. We returned on the adjacent Malaiesti valley, one of the most spectacular glacial valleys in Bucegi Mountains.

Vârful Bucșoiu este vârful muntos clasat al treilea între vârfurile muntoase din Munții Bucegi, cu altitudinea de 2.492 m, fiind depășit doar de Omu, 2.507m și Bucura Dumbravă, 2.503 m. Accesul pe vârf se poate face din mai multe direcții: dinspre vârful Omu, dinspre cabana Poiana Izvoarelor sau dinspre valea Mălăiești prin Brâna Caprelor. Este vizibil de pe creasta Munților Piatra Mare, precum și de pe Valea Râșnoavei.

Heliograph

National Geographic - http://goo.gl/JYKigV

Facebook, 10 photos - https://goo.gl/ow9s3y

English and Romanian

A heliograph is a wireless solar telegraph that signals by flashes of sunlight (generally using Morse code) reflected by a mirror. The flashes are produced by momentarily pivoting the mirror, or by interrupting the beam with a shutter. The heliograph was a simple but effective instrument for instantaneous optical communication over long distances during the late 19th and early 20th century. Its main uses were military, survey and forest protection work. Heliographs were standard issue in the British and Australian armies until the 1960s, and were used by the Pakistani army as late as 1975.

There were many heliograph types. Most heliographs were variants of the British Army Mance Mark V version. It used a mirror with a small unsilvered spot in the centre. The sender aligned the heliograph to the target by looking at the reflected target in the mirror and moving his head until the target was hidden by the unsilvered spot. Keeping his head still, he then adjusted the aiming rod so its cross wires bisected the target. He then turned up the sighting vane, which covered the cross wires with a diagram of a cross, and aligned the mirror with the tangent and elevation screws so the small shadow that was the reflection of the unsilvered spot hole was on the cross target. This indicated that the sunbeam was pointing at the target. The flashes were produced by a keying mechanism that tilted the mirror up a few degrees at the push of a lever at the back of the instrument. If the sun was in front of the sender, its rays were reflected directly from this mirror to the receiving station. If the sun was behind the sender, the sighting rod was replaced by a second mirror, to capture the sunlight from the main mirror and reflect it to the receiving station. The U.S.Signal Corps heliograph mirror did not tilt. This type produced flashes by a shutter mounted on a second tripod.

The heliograph had some great advantages. It allowed long distance communication without a fixed infrastructure, though it could also be linked to make a fixed network extending for hundreds of miles, as in the fort-to-fort network used for the Geronimo campaign. It was very portable, did not require any power source, and was relatively secure since it was invisible to those not near the axis of operation, and the beam was very narrow, spreading only 50 feet per mile of range. However, anyone in the beam with the correct knowledge could intercept signals without being detected. In the Boer War, where both sides used heliographs, tubes were sometimes used to decrease the dispersion of the beam. In some other circumstances, though, a narrow beam made it difficult to stay aligned with a moving target, as when communicating from shore to a moving ship, so the British issued a dispersing lens to broaden the heliograph beam from its natural diameter of 0.5 degrees to 15 degrees.

The distance that heliograph signals could be seen depended on the clarity of the sky and the size of the mirrors used. A clear line of sight was required, and since the Earth's surface is curved, the highest convenient points were used. Under ordinary conditions, a flash could be seen 30 miles (48 km) with the naked eye, and much farther with a telescope. The maximum range was considered to be 10 miles for each inch of mirror diameter. Mirrors ranged from 1.5 inches to 12 inches or more. The record distance was established by a detachment of U.S. signal sergeants by the inter-operation of stations on Mount Ellen, Utah, and Mount Uncompahgre, Colorado, 183 miles (295 km) apart on September 17, 1894, with Signal Corps heliographs carrying mirrors only 8 inches square.

Heliograph este un dispozitiv care înregistrează cantitatea de radiatie solara de soare într-un anumit loc. Rezultate furnizeze informații cu privire vreme și climă în aria geografică. Această informație este utilă în meteorologie, știința, agricultura, turismul și alte domenii.

Forma de monitorizare a radiației solare, care este încă ținut în practica meteorologice croat este o măsură de radiație solară, adică durata de expunere la soare (radiatii solare) heliograph. Cele mai vechi heliograf cu noi se află în Zagreb pe Gric în 1889. Până la al doilea război mondial nu heliograf în Split, (Marjan) din 1926, pe Hvar din 1931, Rab, Sibenik și Dubrovnik din 1936 și Vela Luka de la 1937, dar cele mai multe se va opri automat la începutul primului război mondial II-lea. La alte posturi heliograf lucrează doar o perioadă scurtă de timp (Rijeka 1,902th la 1,912th, Senj 1,933th la 1,939th, Kraljevica 1935th-1939th). 

Date radiației solare ca un element important al climatului conțin adesea climatice analiză mari și mici zone geografice.

Celula de măsurare de măsurare a radiațiilor solare, a fost stabilit la Observatorul Zagreb- Maksimir în 1969, și în Rijeka și Dubrovnik în 1980. Cu toate acestea, deși în 1983 a fost de opt stații de monitorizare, din 1989 un radiația solară totală nu este măsurată pe orice stație în rețeaua de meteorologice meteorologice și Serviciul Hidrologie (MHS). Această situație limitează în mod semnificativ stabilirea exactă a potențialului energetic al radiatiei solare în Republica Croația.

Acele sau Colții Morarului - Bucegi

National Geographic - http://goo.gl/2xe7MH

Facebook, 10 photos - https://goo.gl/TkJ423

Colţii Morarului, alt.1800 - 2100m, numiţi şi Acele Morarului sau Degetele Morarului, se văd din Azuga şi Predeal, dar şi din drumul spre cabana Gura Diham. Stâncile au patru ace foarte ascuţite, abrupte şi se află în una dintre culmile nordice ale Muntilor Bucegi, care porneşte din Vârful Omu. Este încadrată între Văile Cerbului şi Morarului. Sunt patru ace, de la vest la est: Colţul de Sus, Degetul Prelungit (sau Acul Crucii, crâpat în două, formând două ace mai mici), Degetul Roşu şi Acul Mare (cel plat). Între ace, se formează Strunga Acului de Sus, Strunga Degetelor şi Strunga Acului Mare. În jos este Mănuşa Morarului.

Colţii Morarului au trei feţe diferite: una mai lină, cu doar câteva adâncituri, plină de iarbă (partea sudică), una cu două văi mai adânci, cu jnepeniş (cea estică) şi cea mai impresionantă, faţa nordică. Stâncoasă, brăzdată de văi adânci, abruptă, faţa nordică este paradisul alpiniştilor.

La formaţiunea stâncoasă se poate ajunge din Azuga, Buşteni, Diham, Poiana Izvoarelor şi Omu. Exista câteva trasee marcate spre acest obiectiv, dintre care cel mai rapid este "poteca bătrânilor", care pleacă din Buşteni spre Poiana Coştilei - Poiana Bătrânilor - Casa de vânatoare Refugiul Morarului - Pichetul Roşu.

Cel mai uşor traseu - pentru alpinişti - spre Acele Morarului este Valea Adâncă, ce pleacă din Buşteni - Poiana Izvoarelor - Pichetul Roşu, unde se face intrarea în Valea Morarului, prin Valea Adâncă. Traseul are porţiuni ce trebuie sărite, porţiuni expuse, înguste, la înălţimi foarte mari, de aceea traseul se recomandă turiştilor cu experienţă! Pereţii de stâncă trebuie escaladaţi. Pentru a traversa numai Valea Adâncă, înseamnă cam trei ore de mers, fără pauze.

Cu cât urci mai sus, cu atât încep să se vadă, într-o zi senină, muntele Bucşoiul, Piatra Mare, Postăvarul, Munţii Baiului, Caraiman, Coştila, dar şi oraşele Braşov, Predeal, Buşteni. Cu cât te apropii de Colţii Morarului, Valea se deschide şi începe jnepenişul, iar ocolirea lui se face puţin prin dreapta, ieşirea din vale făcându-se printr-un horn.

Cel mai bine e să începi escaladarea Colţilor din Brâul Acelor, cu escaladarea Acului Mare. Trebuie urmărită linia de creastă. Creasta Acului Mare parte o lamă de cuţit, îngustă de 35-40 cm, în anumite locuri, în urcuş. Apoi se coboară în Strunga Acului Mare. Urmează urcuşul pe Degetul Roşu, nu foarte greu şi coborârea în Strunga Degetelor. Degetul Prelungit sau Acul Crucii oferă un urcuş greu, abrupt, pe un teren instabil din care se desprind pietre şi bolovani. Urmează Strunga Acului de Sus şi Acul de Sus, care se escaladează uşor.

După cucerirea Colţilor Morarului, există posibilitatea revenirii pe traseul iniţial de urcare sau continuarea până la cabana Omu, pe culme. Traseul este uşor, de o jumătate de oră.

Cele patru trasee care duc la Acele Morarului sunt:

Buşteni - Pichetul Roşu - Mălăieşti - traseu marcat cu triunghi roşu

Buşteni - Valea Cerbului - Vârful Omu - marcat cu bandă galbenă

Gura Diham - Poiana Izvoarelor - Pichetul Roşu - Vârful Omu - cu bandă roşie

Buşteni - câminul Alpin - Poiana Coştilei - Poiana Bătrânilor - Casa de Vânătoare "Refugiul Morarului" - Pichetul Roşu - cu triunghi roşu.