Alba Carolina Fortress

Facebook, 30 photos - https://goo.gl/kim0O2

English and Romanian - wikipedia

Alba Iulia is a city located on the Mureş River in Alba County, Transylvania, Romania, with a population of 63,536 as of 2011. Since the High Middle Ages, the city has been the seat of Transylvania's Roman Catholic diocese. Between 1541 and 1690 it was the capital of the Eastern Hungarian Kingdom and the latter Principality of Transylvania. Alba Iulia is historically important for Hungarians, Romanians and Transylvanian Saxons. The city administers four villages: Bărăbanț (Borbánd), Micești (Ompolykisfalud), Oarda (Alsóváradja) and Pâclișa (Poklos).

During the Roman period the settlement was called Apulum (from the Dacian Apoulon, mentioned by Ptolemy). The early Slavic name of the settlement was Bălgrad(meaning "white castle" or "white town").The old Romanian name of the town was Bălgrad, originated from Slavic. The "white city" was Latinized into Alba Julia or Alba Yulia.

Its modern name Alba Iulia is an adoption of the town's medieval Latin name. It started to spread in Romanian vulgar tongue in the 18th century. The modern name has been officially used since the town became part of Romania. The first part of the name "Alba" denotes the ruins of the Roman fort Apulum (the pre-feudal white citadel), and its suffix "Iulia" ("Julius") refers to Gyula, a mid-tenth-century Hungarian warlord who baptized in Constantinople.

Its Hungarian name Gyulafehérvár is a translation of the earlier Slavic form, meaning "white castle of the Gyula" or "white city of Julius". The Slavic name of the town suggests that, when the settlement – upon Roman ruins – became the seat of a dukedom in the 10th century, the former population may have been Slavic. Its older German name was Weyssenburg. The Saxons renamed the town to Karlsburg (Carlsburg) in honor of Charles VI.

The city's name in the 10th century was Civitatem Albam in Ereel. Later in the Middle Ages, different names occurred as Frank episcopus Belleggradienesis in 1071, Albae Civitatis in 1134, Belegrada in 1153, Albensis Ultrasilvanus in 1177, eccl. Micahelis in 1199, Albe Transilvane in 1200, Albe Transsilvane in 1201, castrum Albens in 1206, canonicis Albensibus in 1213, Albensis eccl. Transsylvane in 1219, B. Michaelis arch. Transsilv. in 1231, Alba... Civitas in 1242, Alba sedes eptus in 1245, Alba Jula in 1291, Feyrvar in 1572, Feyérvár in 1574, Weissenburg in 1576, Belugrad in 1579, Gyula Feyervár in 1619, Gyula Fehérvár in 1690, andKarlsburg in 1715. In Yiddish and Hebrew Karlsburg was prevalent; in Ladino sources Carlosburg. Alba Carolina was also a medieval Latin form of its name.

The modern city is located near the site of the important Dacian political, economic and social centre of Apulon, which was mentioned by the ancient Greek geographer Ptolemy and believed by some archaeologists to be the Dacian fortifications on top of Piatra Craivii. After Dacia became a province of the Roman Empire, the capital of Dacia Apulensis was established here, and the city was known as Apulum. Apulum was the largest city in Roman Dacia and was the seat of the XIII Gemina Legion. Apulum is the largest castrum located in Romania, occupying 37.5 hectares (93 acres) (750 x 500 m2).

The Gesta Hungarorum mentions a Hungarian regent named Gyula (Jula, Geula)—the maternal grandfather of Stephen I of Hungary and lord [regent] of Transylvania—who built the capital of his dukedom there during the 10th century.

Geula was baptized in the Roman Byzantine Empire and built in Alba Iulia the first Byzantine church in Transylvania around 950. The ruins of a church were discovered in 2011. According to Ioan Aurel Pop and other historians, here lived Hierotheos the first bishop of Transylvania, who accompanied Geula back to Hungary after Geula had been baptized in Constantinople around 950. After Stephen I adopted Catholicism, and the establishment of the Catholic Transylvanian bishopric, recent archaeological discoveries suggest that the first cathedral was built in the 11th century or possibly before. The present Catholic cathedral was built in the 12th or 13th century. In 1442, John Hunyadi, Voivode of Transylvania, used the citadel to prepare for a major battle against the Ottoman Turks. The cathedral was enlarged during his reign and he was entombed there after his death.

Alba Iulia became the capital of the Principality of Transylvania in 1541, and remained so until 1690. The Treaty of Weissenburg was signed in the town in 1551. During the reign of Prince Gabor Bethlen, the city reached a high point in its cultural history with the establishment of an academy. Further important milestones in the city's development include the creation of the Batthyanaeum Library in the 18th century and the arrival of the railway in the 19th century. The former Turkish equivalent was "Erdel Belgradı" ("Belgrade of Transylvania" in Turkish) where Erdel (Erdély) was added to prevent confusion with Belgrat and Arnavut Belgradı ("Albanian Belgrade" in Turkish, early name of Berat during Ottoman rule).

In November 29, 1599, Michael the Brave, Voivode of Wallachia, entered Alba Iulia following his victory in the Battle of Şelimbăr and became Voivode of Transylvania. In 1600 he gained control of Moldavia, uniting the principalities of Wallachia, Moldavia and Transylvania under his rule, which lasted for a year and a half until he was murdered in 1601, by General Giorgio Basta's agents. The fortress Alba Carolina, designed by architect Giovanni Morando Visconti, was built between 1714 and 1738, at the behest of Emperor Charles VI of Habsburg.

The main historical area of Alba Iulia is the Upper Town region, developed by Charles VI, Holy Roman Emperor in honour of whom theHabsburgs renamed the city Karlsburg. The fortress, with seven bastions in a stellar shape, was constructed between 1716 and 1735 by two Swiss fortification architects. The first was Giovanni Morandi Visconti, who built two old Italian-style bastions. The second was Nicolaus Doxat de Demoret—nicknamed "Austrian Vauban". After 1720, the two architects radically transformed the medieval fortress shaped by the former Roman castrum into a seven-bastion baroque fortress, developing Menno van Coehorn's new Dutch system, of which the fortress of Alba Iulia is the best preserved example.

Inside the fortress are The Union Hall with the National Honour Gallery, The National History Museum of Unification, the Princely Palace (Voivodal Palace), the Orthodox cathedral, the Roman Catholic cathedral, the Batthyaneum Library, the Roman Catholic bishop's palace, the Apor Palace, and the University of Alba Iulia. Built in the 10th and 11th centuries, the Roman Catholic cathedral is the most representative building in the medieval Romanic style in Transylvania, and is considered to be an important monument of early Transylvanian medieval architecture. The tombs of John Hunyadi and Isabella Jagiełło—Queen of Hungary are located there.

Cetatea Alba Carolina este o fortăreață cu bastioane de tip Vauban construită la începutul secolului al XVIII-lea în orașul medieval Alba Iulia pe Dealul Citadelei, având rol de fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman și de consolidare a puterii habsburgice pe plan local.

Are statut legal de monument istoric cu Codul LMI: AB-II-a-A-00088.

Anterior epocii în care a fost construită, în același loc s-au mai aflat alte 2 fortificații precedente: Castrul Roman al Legiunii a XIII-a Gemina (106 e.n.) și Cetatea Medievală Bălgrad (secolele XVI-XVII).

Expansiunea militară otomană spre Europa de Vest a luat sfârșit în 1683 sub zidurile Vienei prin biruința armatelor austro-polone. Victorioși, Habsburgii au avansat militar și politic spre est eliberând de sub dominația turcilor în 1687 Ungaria și în 1688 Transilvania, an după care trupele imperiale au ocupat principalele cetăți locale, pe unele reamenajându-le. Mai întâi au fost construite fortificații transilvane noi de mai mică importanță. Edificarea unor mari fortărețe a debutat de abia după ce în 1699 prin tratatul de la Karlowitz, respectiv după 1718 prin cel de la Passarovitz, otomanii au renunțat la teritoriile din Transilvania, Banat și - vremelnic - Oltenia, în favoarea unui protectorat austriac.

Inspiratorul proiectului a fost mareșalul principe Eugeniu de Savoia, cel care a introdus în Imperiul Habsburgic sistemele de fortificații elaborate de Vauban în Franța pe timpul regelui Ludovic al XIV-lea. Ansamblul făcea parte dintr-un sistem mai larg de puncte fortificate, menite a asigura defensiv noile provincii cucerite.

Lucrările pregătitoare au început prin ridicarea topografică din anul 1711, a orașului și cetății medievale.

Planul originar al cetății a fost trimis la Viena și aprobat de prințul Eugeniu de Savoia la 18 aprilie 1714, acesta împreună cu ordinul de începere a lucrărilor fiind înmânat la 26 aprilie 1714 generalului Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania. În iulie 1714 generalul primește în baza observațiilor venite de la Viena notificarea de a întocmi un nou plan, adaptat acestora.

Terenul necesar (140 ha), a fost eliberat între 1713-1715 prin dărâmarea vechiului oraș medieval, acesta trebuind să fie mutat în partea de est a cetății (actualul oraș de jos).

Proiectul, din punct de vedere tehnic îi aparține arhitectului italian Giovano Morando Visconti. Lucrările (estimate în total la peste un milion de guldeni de aur) – au fost conduse inițial de către acesta (care a murit în 1717 la 65 de ani, de ciumă) și ulterior de inginerii militari Iosif de Quadri (1717-1727) și Konrad won Weiss (1727-1738). Deși sistemul de apărare proiectat inițial cuprindea 4 linii de fortificații și o fortificație mai îndepărtată plasată pe Dealul Furcilor - aflat în vecinătate, construcția finală a avut numai 3 linii.

Construcția propriu-zisă - care urma să devină fortificația principală a Transilvaniei - a fost realizată între anii 1715-1738, în timpul împăratului Carol al VI-lea, guvernatori ai Transilvaniei în perioada respectivă fiind Sigismund Kornis (1713-1731), Ștefan Wesselényi (1731-1732), Francisc Anton Wallis (1732-1734) și Ioan Haller(1734-1755).

Ca zidari și pietrari au lucrat muncitori și meșteri italieni, iar pentru sculptură la porțile cetății și bastioane a fost adusă echipă vieneză, condusă de sculptorul Johann König.

În 4 noiembrie 1715 s-a pus piatra de temelie la bastionul Carol dedicat împăratului, situat pe latura de nord. Fortificația a fost ridicată cu materiale din zonă, munca brută fiind prestată în serii de câte două săptămâni de peste 20.000 de iobagi români aduși din toată Transilvania. Cărămida s-a confecționat pe plan local, piatra brută a fost adusă de la Șard, iar cea fasonată de la Ighiu, nisipul din Mureș și piatra de var de la Meteș.

Zidurile - ușor oblice - s-au ridicat din cărămidă și piatră printr-o tehnică fără denivelări, pentru a provoca ricoșarea ghiulelelor metalice. Din vechea cetate medievală s-au utilizat totuși cele două bastioane construite în secolul al XVII-lea, care au devenit în cadrul a două noi bastioane, cavalieri - platforme de tragere.

Proiectul inițial nu s-a realizat în întregime, resursele financiare habsburgice fiind îndreptate ulterior spre fortificații situate mai aproape de granița cu otomanii. Astfel, după 1738 nu s-a mai construit circa 10 la sută din dispozitivul gândit inițial, renunțându-se la construirea unei a patra linii de apărare ce trebuia să înglobeze o parte din oraș pe latura estică și, la fortul de pe Dealului Furcilor, iar dintre șanțurile exterioare n-a fost terminat decât cel dinspre oraș.

În 1747 s-au reluat lucrări sub conducerea generalul Bohn (care a și propus un nou proiect - nerealizat - de fortificare exterioară spre oraș și spre Dealul Furcilor), dar nu după mult timp s-au întrerupt. Câteva lucrări rămase neterminate au fost reluate în anul 1812 precum și în timpul asediuluii din 1849. Documentele mai consemnează lucrări minore în anii 1764 -1765, 1804, 1812, 1825, 1835, 1838, 1862, 1873.

Manutanța - depozitul de provizii, casele comisariatului și comandantului, două depozite de pulbere, palatului princiar cu destinație de arsenal, biserica Ordinului Trinitarian (1719, azi biblioteca Bathyaneum) au fost ridicate sub conducerea lui Iosif de Quadri, la fel și artera principală de circulație în cetate.

În anul 1849 trupele ungare ale lui Kossuth conduse de generalul Bem, au asediat timp de trei luni fortificația. Populația s-a refugiat atunci - așa cum avea voie - în șanțurile interioare.

Ansamblul - compus din trei sisteme de apărare - prezintă caracteristici specifice primului și celui de al doilea sistem Vauban.

Corpul principal al cetății este de forma unui heptagon neregulat, cel șapte bastioane conferindu-i o imagine stelată tipică sistemelor de acest gen. Trinitatea este cel mai mare bastion și are un blazon încoronat cu câmpuri multiple și frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ștefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano și Sfânta Elisabeta. Atât bastioanele (cu o înălțime de 12 metri și o lungime variind între 106 și 142 metri) cu fețe lungi dispuse în unghiuri diferite (75° - 120°) și flancuri scurte și concave (42 - 48 metri), cât și curtinele de care le leagă (la distanțe de 116-135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost ușor adaptate terenului. Bastioanele principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând baterii de artilerie așezate pe platforme superioare.

Între bastioanele principale și curtinele din a doua linie, se află șanțul interior cu lățimea de 27 metri.

Linia a doua era formată din raveline (sau semilune) care apără curtinele, având numele bastioanelor apropiate, excepția fiind cea dispusă pe flancul sudic denumită Francisc de Paula. Dimensiuni lor sunt: fețele 60 -90 m și flancurile 45 m. Ultimele sunt prevăzute cu șanțuri late de 9 m. Redute de pe care artileria protejată executa trageri îndepărtate sunt construite pe ravelinele nordice și vestice.

Linia externă era alcătuită din contragărzile ce protejau fețele bastioanelor și ravelinelor, ele fiind dispuse în aceeași unghiuri cu bastioanele și ravelinele pe care le apărau. Grosimea lor este de 22 m, iar lungimea fețelor 120 - 144 m.

Toate contragărzile și unele raveline vestice au fost prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, precum și cu tunele înzestrate cu metereze pentru trageri sau, cu încăperi pentru adăpostul trupei ori cu rol de depozite, grajduri, etc.

Pe latura estică dinspre oraș unde se afla o terasă abruptă, contragarda - denumită anvelopă, se prezintă sub forma unor valuri înalte de pământ susținute la baza de un zid scund din cărămidă. Aici au fost amenajate în unghiurile ieșinde terase pentru artilerie.