vineri, 16 decembrie 2016
joi, 15 decembrie 2016
Masivul Bucegi-Din satul Peștera
Pe langă vf. Scara, printre Turnurile Țiganești, peste Pagina Crucii
Vidraru Lake
It lies in the shadow of the Făgăraș Mountains. A village lies submerged at the bottom of this lake.
Vidraru Lake is a reservoir lake created in 1965 on the Arges River for electricity production. It has 465 million cubic metres of water, with a length of 10.3 km and a width of 2.2 km, thus accumulating a total area of 870 hectares and maximum depth of 155 metres.
Underground power station is situated in massive Cetatuia to a depth of 104 metres and can provide annual energy production of 400 GWh. In an average hydrological year, Vidraru hydroelectric power plant, can produce approximately 400 GWh of electricity. It has an installed capacity of 220 MW.
Mount Plesa was famous statue 'Energia' of Prometheus by lightning in his hand, a symbol of electricity.
Situated between the mountains and the Massif Ghitu brow, lake gathers the waters of rivers Capra, Buda and several direct tributaries (River Lady, and Valsan Cernatul, topology, Valea lui Stan and clear), with a total flow of about 5.5 m3 / s .
The total area of the lake is 893 ha, length of 10.3 kilometers, maximum width of 2.2 km in the Wolf Valley – mantis and a circumference of 28 km. Maximum water depth is 155 m high curved dam near 166 m with a length of 307 metres crown. Water volume is 465 million m³. The normal retention is 830.00 metres above sea level (mdM).
Vidraru dam construction took five years and a half starting in 1960 . For this achievement, it took 42 km of underground tunnels were excavated 1.768 million m3 of rock, of which about 1 million underground bands have 930,000 m3 of concrete of which 400,000 m3 underground and also were installed 6300 tonnes of electromechanical equipment.
On completion it was located, measured in height, approximately the 8th place in Europe and ranked 20th in the world.
On Lake Vidraru, people can practice the extreme sport of bungee jumping. Only a few hundred metres of the dam tourists can go to the House Argeseana “and the pier where the practice of leisure boat racing.
The town of Curtea de Arges coming to DN1 (Cartisoara village, SB), the road passing through hydropower plant to Vidraru the dam, followed by right lake is spectacular Vidraru Transfagarasan (DN7C).
Satul Ciocanu - Brașov
Ca o particularitate, extrem de spectaculos este faptul ca din anumite locuri ale satului Ciocanu, se poate admira in toata splendoara sa, atat Masivul Bucegi cat si Masivul Piatra Craiului. Este un peisaj de vis absolut.
Batranii din Satul Ciocanu, spun ca foarte aproape de locul unde e situat “Drumul Liniei” sau “In Linie”, trecea granita imperiului Austro-Ungar cu Tara Romaneasca sau Valahia cum i se mai spunea pe atunci. O astfel de istorie o are un loc anume (asezarea pietrelor atesta acest lucru), despre care se spune ca ar fi fost chiar un punct de comanda pe granita. Dealtfel, tot in zona se pot observa niste “ochiuri desenate” din pietre puse unele peste altele, astfel ca nu ti-ar trebui mare vocatie de istoric, ca sa poti jura ca pe vremuri acolo erau cuiburi de mitraliera, mai ales daca tii cont de pozitia lor strategica in cadrul zonei.
Drumul care trece prin fata cabanei, se mai numeste si “Drumul Liniei” sau “In Linie”, deoarece desparte Judetul Brasov de Judetul Arges. Astfel cabana este situata in Jud Arges, iar stalpii electrici de peste drum, precum si conducta de apa potabila tin de judetul Brasov.
Satul Ciocanu, printre putinele localitati din zona - gen Bran, Moieciu - (poate chiar din tara!) nu a fost atins de “marea colectivizare” adusa de regimul comunist. Astfel ca dupa 1990 locuitorii satului Ciocanu, erau printre cei putini din Romania, cu terenurile si proprietatile ramase intacte si pe vremea comunistilor, asa cum le-au mostenit ei, de dinaintea celui de al doilea Razboi Mondial. Din informatiile pe care eu le detin, originile Satului Ciocanu se afla cumva inainte de anul 1900...
Indeletnicirea de baza a satenilor autentici ai satului Ciocanu, era crescutul oilor si vacilor. Mai la tot pasul poti vedea salase de vite cu podul plin de fan, cosit din vara. Aceste salase (grajduri) adaposteau vitele iarna, pentru ca satenii sa nu mai care fanul la grajdul din sat.Batranii din Satul Ciocanu, spun ca foarte aproape de locul unde e situata cabana, trecea granita imperiului Austro-Ungar cu Tara Romaneasca sau Valahia cum i se mai spunea pe atunci. O astfel de istorie o are un loc anume (asezarea pietrelor atesta acest lucru), despre care se spune ca ar fi fost chiar un punct de comanda pe granita. Dealtfel, tot in zona se pot observa niste “ochiuri desenate” din pietre puse unele peste altele, astfel ca nu ti-ar trebui mare vocatie de istoric, ca sa poti jura ca pe vremuri acolo erau cuiburi de mitraliera, mai ales daca tii cont de pozitia lor strategica in cadrul zonei.
joi, 1 decembrie 2016
Ziua națională a României
Ziua națională a României a fost între 1866-1947 ziua de 10 mai, apoi, între 1948-1989, ziua de 23 august. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2. Opoziția anticomunistă din România a pledat în 1990 pentru adoptarea zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională, fapt consemnat în stenogramele dezbaterilor parlamentare.
Istoric
Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus în ziua de 10 mai 1866 jurământul în fața adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, tot el a proclamat în fața parlamentului independența de stat a României. În data de 14 martie/26 martie 1881 camerele reunite ale parlamentului au votat transformarea țării din principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua națională sărbătorită pe 10 mai 1881 a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României.
În anul 1990, după revoluția anticomunistă din 1989, parlamentul dominat de FSN a refuzat propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept sărbătoare națională a României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a adoptat la 31 iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională. Legea 10 din 1990 nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de 1 decembrie drept zi națională a României.După abdicarea forțată a regelui Mihai I în data de 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română. Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu în anul 1944.
Legea adoptată în 1990 de parlamentul dominat de FSN și promulgată de Ion Iliescu a avut în vedere pe de o parte combaterea simpatiilor legate de tradiția monarhică a României, cu sărbătoarea națională istorică pe 10 mai, dar și contracararea solicitării opoziției anticomuniste, de adoptare a zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională.
Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.
Prima zi națională de 1 decembrie, ale cărei festivități centrale s-au desfășurat în 1990 la Alba Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci a obiectivei anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli. Petre Roman, primul ministru de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Ion Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass media.
În anul 1990, după revoluția anticomunistă din 1989, parlamentul dominat de FSN a refuzat propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept sărbătoare națională a României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a adoptat la 31 iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională. Legea 10 din 1990 nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de 1 decembrie drept zi națională a României.După abdicarea forțată a regelui Mihai I în data de 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română. Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu în anul 1944.
Legea adoptată în 1990 de parlamentul dominat de FSN și promulgată de Ion Iliescu a avut în vedere pe de o parte combaterea simpatiilor legate de tradiția monarhică a României, cu sărbătoarea națională istorică pe 10 mai, dar și contracararea solicitării opoziției anticomuniste, de adoptare a zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională.
Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.
Prima zi națională de 1 decembrie, ale cărei festivități centrale s-au desfășurat în 1990 la Alba Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci a obiectivei anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli. Petre Roman, primul ministru de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Ion Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass media.
sâmbătă, 26 noiembrie 2016
Transfagarasan
Pixoto - goo.gl/pN9ElN
Cornul Bâlei Peak, alt. 1996m.
Lespezi Peak. alt. 2095m.
Plaiul Luminelor
Piscul Lupoaia, alt. 1467m.
Netedu Peak, alt. 2351m.
Muchia Buteanu.
Bâliii Valley
English and Romanian
The Transfăgărășan also known as Ceaușescu's Folly, is a paved mountain road crossing the southern section of the Carpathian Mountains of Romania. It has national-road ranking and is the second-highest paved road in the country after the Transalpina. It starts near the village of Bascov, near Pitești, and stretches 90 kilometres (56 mi) to the crossroad between the DN1 and Sibiu, between the highest peaks in the country, Moldoveanu and Negoiu. The road, built in the early 1970s as a strategic military route, connects the historic regions of Transylvania and Wallachia.
- History
The Transfăgărășan was constructed between 1970 and 1974 during the rule of Nicolae Ceaușescu as a response to the 1968 invasion of Czechoslovakia by the Soviet Union. Ceaușescu wanted to ensure quick military access across the mountains in case of a Soviet invasion. At the time, Romania already had several strategic mountain passes through the Southern Carpathians, whether inherited from the pre-communist era (the DN1 and the high-pass DN67C) or built during the initial years of the Communist regime (the DN66). These passes, however, were mainly through river valleys, and would be easy for the Soviets to block and attack. Ceauşescu therefore ordered the construction of a road across the Făgăraş Mountains, which divide northwestern and southern Romania. The road was officially opened on 20 September 1974, although work, particularly paving of the roadbed, continued until 1980.Built mainly by military forces, the road had a high financial and human cost. Work was carried out in an alpine climate, at an elevation of 2,000 metres (6,600 ft), using roughly six million kilograms (5,900 long tons; 6,600 short tons) of dynamite, and employing junior military personnel who were untrained in blasting techniques. Many workers died; official records state that only 40 soldiers lost their lives, but unofficial estimates by workers put the number in the hundreds.
- Route
The road climbs to an altitude of 2,042 metres (6,699 ft), making it the second highest mountain pass in Romania after the Transalpina. It is a winding road, dotted with steep hairpin turns, long S-curves, and sharp descents. It is both an attraction and a challenge for hikers, cyclists, drivers and motorcycle enthusiasts. Due to the topography, the average speed is around 40 km/h (25 mph). The road also provides access to Bâlea Lake and Bâlea Waterfall.
The road is usually closed from late October until late June because of snow. Depending on the weather, it may remain open until as late as November, or may close even in the summer; signs at the town of Curtea de Argeș and the village of Cartisoara provide information.
The Transfăgărășan has more tunnels (a total of 5) and viaducts than any other road in Romania. Near the highest point, at Bâlea Lake, the road passes through Bâlea Tunnel, the longest road tunnel in Romania at 884 m (2,900 ft).
Along the southern section of the road, near the village of Arefu, is Poenari Castle. The castle was the residence of Vlad the Impaler, the inspiration for Bram Stoker's Count Dracula.
The northern section is used for annual cycling competitions, including the Tour of Romania, and the 22 km (14 mi) section to Bâlea Lake has been used since 2011 for the Sibiu Cycling Tour. These sections are considered to be similar in difficulty to hors catégorieclimbs in the Tour de France.
Transfăgărășanul (oficial numerotat DN7C) este o cale rutieră de circulație din România, care începe în comuna Bascov, județul Argeș de lângă orașul Pitești, în direcția orașului Curtea de Argeș și se termină la intersecția cu drumul DN1 între Sibiu și Brașov, în apropierea comunei Cârțișoara, cu o lungime de 151 km, traversând pe axa nord-sud Munții Făgăraș. Porțiunea de la barajul Vidraru până la Cârțișoara traversează un teren montan la altitudini mari și a fost construită în perioada 1970–1974, pe o lungime de aproximativ 91 km.
Până la construirea barajului și lacului de acumulare Vidraru, în 1965, de-a lungul căruia DN7C se desfășoară pe aproape 20 km, a existat un drum de pământ și o linie de mocăniță ce lega comuna Căpățâneni de vechiul sat Cumpăna (astăzi acoperit de ape, în apropierea căruia s-a construit actuala cabană Cumpăna).
- Traseu
Drumul Național 7C (DN7C), supranumit Transfăgărășan (de la prefixul „trans-” + Făgăraș) leagă regiunea istorică a Munteniei cu Transilvania, străbătând Munții Făgăraș, cea mai înaltă grupă montană din România, făcând parte din Carpații Meridionali. Este un drum asfaltat, ajungând în apropierea tunelului de lângă Lacul Bâlea la altitudinea de 2042 m. Astfel, Transfăgărășanul se situează pe locul al doilea ca altitudine în clasamentul șoselelor alpine din România, după Transalpina (DN67C) din Munții Parâng, care urcă până la 2145 m.
Drumul pornește din șoseaua națională DN7, în comuna Bascov de lângă Piteștiși urcă valea râului Argeș, trecând prin orașul Curtea de Argeș. La nord de oraș, drumul trece prin fața hidrocentralei Vidraru, amplasată subteran în masivul Cetățuia. De aici, în apropierea cetății Poenari, drumul urcă pe serpentine și viaducte, trecând prin trei tunele mai scurte, și ajunge pe Barajul Vidraru, care, cu ai lui 307 m, leagă Munții Pleașa și Vidraru. Trecând barajul, drumul continuă în partea stângă de-a lungul lacului Vidraru până la coada acestuia. În continuare, drumul începe să urce urmând cursul văii râului Capra până la ajungerea în golul alpin, lângă Cabana Capra; după o serie de serpentine, trecând prin dreptul Cascadei Capra, ajunge până la intrarea sudică a tunelului Capra-Bâlea, care trece pe sub creasta Munților Făgăraș, între vârfurile Iezerul Caprei (2414 m) și Paltinul (2398 m). Tunelul acesta este cel mai lung tunel rutier din România, având o lungime de 887 m, cu o înălțime de 4,4 m, o lățime de 6 m. și un trotuar cu o lățime de 1 m, fiind iluminat electric și ventilat natural.
În partea nordică a drumului, Transfăgărășanul trece prin rezervația naturală Golul Alpin al Munților Făgăraș între Podragu - Suru și Valea Bâlii, pe lângă lacul glaciar Bâlea, după care urmează o coborâre abruptă în serpentine, străbătând căldarea glaciară, pe o lungime de 13 km. Apoi, drumul trece prin apropierea cascadei Bâlea, o cascadă în trepte de aproximativ 68 m, cea mai mare de acest fel în România, aflată la altitudinea de aproximativ 1230 m.d.M., ajungând apoi la Cabana Bâlea Cascadă. De acolo până la intersecția cu DN1 (drumul european E68), în apropierea comunei Cârțișoara, mai sunt 21 km.
Transfăgărășanul trece peste 830 de podețe și 27 de viaducte, pentru construcția lui fiind necesară dislocarea mai multor milioane de tone de rocă; pentru aceasta s-au folosit 6520 tone de dinamită, din care 20 de tone numai la tunelul Capra-Bâlea, precum și multe alte materiale de construcții.
- Istoria drumului
Transfăgărășanul a fost construit între anii 1970 – 1974, la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu. Deși la momentul respectiv România avea deja mai multe treceri ale Carpaților Meridionali moștenite dinainte de perioada comunistă (Șoseaua Alpină Novaci-Săliște ori vechea Șosea Câmpina-Predeal) sau făcute în primii ani ai regimului (drumul Bumbești Jiu-Petroșani), invazia Cehoslovaciei din 1968 de către trupele sovietice și ușurința cu care puteau fi blocate sau atacate trecerile existente între Transilvania și Muntenia (care, cu o singură excepție, urmau cursul unor râuri) determină inițierea de urgență a proiectului "Transfăgărășanului" - un drum strategic care să lege garnizoanele Piteștiului și Sibiului. În notele de fundamentare a proiectului se menționează, totodată, ca motive "deschiderea bazinelor forestiere din masivul Făgăraș, folosirea mai rațională a pășunilor alpine și realizarea unui centru turistic montan în zona Lacului Bâlea".
Printre propunerile inițiale s-a numărat și cea a unui tunel de cca. 7 km, care ar fi evitat zona de gol alpin, pornind din zona cabanei Bâlea-Cascadă, trecând pe sub Căldarea Glaciară Bâlea și creasta Făgărașului, și ieșind în zona Piscul Negru; acest lucru ar fi permis menținerea deschisă a drumului pe tot parcursul anului. Datorită costurilor mari, cât și a dificultăților de realizare, această propunere a fost abandonată din fașă. Printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri din 10 decembrie 1969 se aprobă indicatorii tehnico-economici pentru "obiectivul strategic Transfăgărășan", căruia i se alocă resursele trupelor de geniu ale Armatei Române (pe 10 martie 1970 Regimentul 52 Alba-Iulia începe să lucreze dinspre nord, iar Regimentul 1 Râmnicu-Vâlcea dinspre sud, în zonele montane înalte), părțile de tunel urmând să fie realizate de specialiștii Trustului de Construcții Hidroenergetice (TCH). Sectorul Contur Lac Vidraru a fost atribuit Ministerului Transporturilor, proiectul fiind executat de Institutul de Proiectări pentru Transporturi Auto, Navale și Aeriene (IPTANA) și construit de Întreprinderea Construcții Drumuri Poduri și Lucrări Speciale Transporturi București, iar sectorul Contur Lac - Tunelul Bâlea a fost atribuit Ministerului Economiei Forestiere, proiectul fiind executat de Institutul de Cercetare și Proiectare în Industria Lemnului (ICPIL) și construirea delegată Întreprinderii de Construcții Forestiere (ICF) Râmnicu Vâlcea.
Proiectul aprobat atunci prevedea ca drumul să aibă o singură bandă de circulație plus acostament și, totodată, continuarea drumului în sud, spre Curtea de Argeș, pe conturul malului vestic al lacului Vidraru (care ar fi urmat să lege și noua Cabană Cumpăna, relocată în urma creării lacului de acumulare). În 1971 se hotărăște însă realizarea drumului conform normativelor de drum național în zonă montană (două benzi de circulație cumulând 6m și acostament de 1m, de pământ, cu supralărgiri și supraînălțări în curbe). După ce s-a constatat impracticabilitatea folosirii traseului de pe malul vestic (care, deși era mai scurt cu 10 km decât conturul estic, punea mari probleme din cauza zăpezilor ce se acumulau mult mai abundent decât pe celălalt mal, fiind expus mult mai puțin soarelui), se hotărește schimbarea "din mers" a proiectului și mutarea drumului pe traseul actual, prin lărgirea și consolidarea vechiului drum forestier de contur (astfel se explică și lipsa unui viaduct care ar fi scurtat simțitor traseul, deoarece o dată cu modificarea nu se aprobase suplimentarea bugetului alocat; astfel, până în 2000, drumul de contur al țărmului vestic al Lacului Vidraru a fost trecut în nomenclatorul rutier ca DN7D, când clasificarea a fost reatribuită drumului Câineni-Perișani-Curtea de Argeș).
S-a lucrat pe toată perioada anului, condițiile fiind îngreunate de faptul că climatul alpin la peste 1.600 de metri altitudine – cu vânturi puternice și viscole abundente, la care s-a adaugat specificul Munților Făgăraș – nu permitea în mod normal decât 4-5 luni de muncă pe an. Drumul s-a realizat cu eforturi materiale considerabile și cu prețul unor vieți de soldați și muncitori care au contribuit la construcția lui, bilanțul oficial fiind de 40 de morți. Lucrători de atunci care mai sunt acum în viață avansează astăzi cifre mai mari, care ajung până la câteva sute de vieți omenești pierdute (răspunzând unui interviu, un martor al timpului spunea: "Numai la baraj au murit vreo 400 de băieți").
Inaugurarea oficială, în prezența lui Nicolae Ceaușescu, a avut loc în data de 20 septembrie 1974, dar lucrările au mai continuat încă câțiva ani, pentru asfaltarea sa și alte activități conexe, fiind finalizate în forma actuală în 1980.
- Monumente
În 1974, o dată cu inaugurarea oficială a drumului, s-au ridicat și inaugurat două monumente închinate militarilor care au contribuit inclusiv cu viața lor la construirea Transfăgărășanului. În urma vandalizărilor și neglijenței, monumentele inițiale s-au deteriorat masiv, așa că în septembrie 2009, la aniversarea a 35 de ani de inaugurarea șoselei și a 150 de ani de la înființarea armei geniu, acestea au fost restaurate integral de militarii Batalionului 136 Geniu "Apulum".
Astfel, pe versantul nordic, la cota 1200, se înalță "Poarta Geniștilor", un colț de stâncă străpuns de drum, purtând o placă pe care stă înscris: "Înfruntând greutăți deosebite, trupele de geniu ale Armatei României au deschis drumul Transfăgărășan, străpungând această zonă în martie 1971. În amintirea evenimentului, bravii geniști, care s-au dovedit mai tari decât stânca, au denumit acest loc POARTA GENIȘTILOR".
Urcând încă câțiva kilometri, la cota 1600 se găsește "Poarta Întâlnirii", un monument pe a cărui placă stă înscris: "În această zonă s-au întâlnit în ziua de 16 august 1971 două subunități de geniu care lucrau la deschiderea drumului Transfăgărășan din sensuri opuse. În amintirea evenimentului, bravii geniști au denumit acest loc POARTA ÎNTÂLNIRII".
joi, 24 noiembrie 2016
Fagaras Mountains
National Geographic - goo.gl/j46aU5
Pixoto - goo.gl/ds3wO6
Făgăraș Mountains - Romania
Buda Peak alt. 2430m
Mușețica, Peak alt. 2442m
Robița Peak alt. 2408m
Piscul Negru Peak alt. 2248m
Ciocanul Peak alt. 1920m
Mountain Rescue, Cote 2000
Paltinul Valley
Buda Peak alt. 2430m
Mușețica, Peak alt. 2442m
Robița Peak alt. 2408m
Piscul Negru Peak alt. 2248m
Ciocanul Peak alt. 1920m
Mountain Rescue, Cote 2000
Paltinul Valley
luni, 31 octombrie 2016
Bucegi Massif
The Bucegi Mountains are located in central Romania, south of the city Brașov. They are part of the Southern Carpathians group of the Carpathian Mountains.
To the east, the Bucegi Mountains have a very steep slope towards the popular tourist destination Prahova Valley (a.o. Bușteni and Sinaia). At a higher elevation is the Bucegi Plateau, where wind and rain have turned the rocks into spectacular figures such as the Sphinx and Babele.
The Bucegi is believed to be the Dacian holy mountain Kogainon, on which the God Zalmoxis resided in a cave.
The exact origin of the name "Bucegi" is disputed by philologists. "Buceag" or "bugeac" seems to be the source of the name, a word designating in the language of mountain people both the moss in the forest and the wilderness or the junipers. Archaic version of the name "Bucegi" is "Buceci", name still used today by elders in the mountains, and about which linguists say it's derived from "huceag", "buceag" or "bugeac".
Linguist Sextil Pușcariu claims that the name of Bucșoi, one of the mountains that reach the Omu Peak, derives from "Buc", "Bucur", just as "Buceci", "Bugeci" derives from "Buc" with the same suffix like "Măneciu" or "Moeciu". And "Bucur" is a genuine Dacian name. In Iorgu Iordan's work, Toponimia românească, the name of the mountains is derived from Slavic buk, meaning "beech".
Bucegi Mountains area, whereof exist references since the 15th century, has been proposed for protection in 1936, due to peerless landscapes and great diversity of plant and animal species. This proposal was taken up only in 1990, when materialized through the Minister's order no. 7/1990. Bucegi Natural Park covers an area of 32,663 hectares across three counties (Dâmbovița, Prahova and Brașov), having more than 60% of the territory covered with forests.
The Sphinx
The Sphinx (Romanian: Sfinxul) is a natural rock formation in the Bucegi Natural Park which is in the Bucegi Mountains of Romania. It is located at an altitude of 2,216 metres (7,270 ft), a 10-minute walk from Babele.
The first photo of the Great Bucegi Sphinx was probably taken in about the year 1900. This photograph was taken from a front position, not from a lateral one, as it usually appears in pictures nowadays. It only acquired its nickname, referring to the Great Sphinx of Giza, in the year 1936. The image of the sphinx appeared when the rock, having an 8 m height and a 12 m width, was watched from a certain angle. The megalith has its clearest outline on 21 November, at the time the sun goes down.
Heroes Cross on Caraiman Peak
The Heroes' Cross is a monument built between 1926 and 1928 on Caraiman Peak at an altitude of 2,291 m located in Romania, in the Bucegi Mountains of the Southern Carpathians. It has a height of 36 metres (118 ft) and the nearest town is Buşteni. The name of the monument is "The Heroes' Cross", but it is popularly known as the "Cross on Caraiman".
The Heroes' Cross is located in the saddle of the Caraiman Mountains, on the slope to the Seacă Valley at an elevation of 2,291 metres (7,516 ft). The cross itself has a height of 28 metres (92 ft) and two arms of 7 metres (23 ft) each. The monument is the tallest summit cross in the world situated at such an altitude, as recognized in 2014 by Guinness World Records. The width of the vertical pole is 2 metres (7 ft), the horizontal arms have a length by spindle pole of 7 metres (23 ft), and a square cross section with sides of 2 metres (7 ft). The cross is made out of steel profiles and is mounted on a pedestal of concrete clad with stone 7.5 metres (25 ft) high. Inside the pedestal there is a room that originally housed the electric generator that powered the 120 light bulbs of 500 W each located on the perimeter of the cross.
The Heroes' Cross was built between 1926 and 1928 in the memory of the railway heroes who died on duty in World War I fighting against the armies of the Central Powers. The cross was erected at the initiative of Marie of Edinburghand King Ferdinand of Romania in order to be seen from a large distance as possible. The overall project was developed by Romanian architects Georges Cristinel and Constantin Procopiu. The construction of the monument began in 1926 and was completed in August 1928. Queen Marie had closely followed the implementation of her instructions until the completion of the project. Inauguration and consecration of the monument took place on September 14, 1928 on the Holy Cross Day. The monument was made of metal sleepers joined by riveting in a network pattern. The actual construction was done by the Heroes' Cult Society that mobilized a large number of young people. Tools, wood, metal parts, the remaining components and all the necessary materials were transported by train to the Buşteni railway station. From here some metal beams and other building materials were transported by oxen on the route Buşteni - Sinaia - Păduchiosul Peak - Dichiu Peak - Bucegi Plateau - Caraiman Peak and the remaining materials were transported by the funicular owned by the Buşteni Paper Mill. The funicular transported different parts along the Jepilor Valley all the way to Schiel Canton, where they were taken on narrow trails with horses and donkeys to the top of the Caraiman Peak.
|
joi, 27 octombrie 2016
luni, 17 octombrie 2016
luni, 18 iulie 2016
10 dovezi că fumatul te va ucide
 |
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), fumatul este pe cale sa devină principala cauză de morbiditate şi mortalitate din lume. Statisticile arată că aproximativ 50% dintre fumatori mor din cauza unor afecţiuni provocate de fumat.
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, fumatul este pe cale sa devină principala cauză de morbiditate şi mortalitate din lume. Statisticile arată că aproximativ 50% dintre fumatori mor din cauza unor afecţiuni provocate de fumat.
Societatea Română de Pneumologie clasifică fumatul drept o boala şi nicidecum un obicei, iar fumătorul este dependent atât psihic, cât şi fizic de tutun. Ţigările sunt foarte eficiente în furnizarea nicotinei şi pot da dependenţă la fel de mare ca heroina sau cocaina.
Fumul de ţigară conţine peste 4.000 de substanţe, majoritatea toxice, iar 40 dintre ele sunt cancerigene şi sunt inhalate atât de fumător cât şi de persoanele din jur. Indiferent de vârsta şi de starea de sănătate a fumătorului, dependenţa de ţigări poate avea urmări grave. Iată 10 simptome care te avertizează că este timpul să renunţi la fumat şi să consulţi un medic:
1. Tuse. Tusea cronică sau tusea cu expectoraţie poate fi un simptom al bronhopneumopatiei cronice obstructive (BPOC). BPOC este o afecţiune care ucide milioane de oameni la nivel mondial. Boala poate fi depistată cu ajutorul unui test numit spirometrie care este foarte de uşor de făcut, rapid şi nu este dureros. Cu cât efcţiunea este depistată mai devreme, cu atât tratamentele sunt mai eficiente şi pot sa prevină mai eficient scăderea funcţiei pulmonare. Fumatul reprezintă principala cauză de îmbolnăvire în acest caz. Se estimează că aproximativ 33% din fumători dezvoltă această boală.
2. Greutate în respiraţie şi oboseală la cele mai mici eforturi pot fi, de asemenea, un simptom al BPOC.
3. Reducerea gustului şi al mirosului. Acesta este motivul pentru care mulţi dintre cei care renunţă la fumat iau în greutate. Dacă te laşi de fumat, vei dori să înlocuieşti acest obicei şi de multe ori se intamplă să îl înlocuieşti cu mâncatul. Având în vedere că aceste simţuri se îmbunătăţesc semnificativ după ce renunţi la fumat, alimentele dulci vor deveni mai atractive.
4. Tulburări circulatorii (circulaţie proastă). Ai mâinile şi picioarele reci tot timpul? Fumatul poate fi cauza.
5.Piele lipsită de strălucire. Fumatul provoacă îngroşarea vaselor de sânge din stratul extern al pielii, îngreunând circulaţia sanguină şi golind sângele de oxigen şi importanţi nutrienţi, cum ar fi vitamina A. De asemenea, fumatul conduce la pierderea unei cantităţi importante de colagen şi elastină din piele (nutrienţi importanţi pentru fermitatea şi elasticitatea pielii). Toate acestea duc la îmbătrânirea prematură a pielii şi la apariţia ridurilor.
6. Sâni fără fermitate. Pe măsură ce pielea îşi pierde din elasticitate şi fermitate, pielea de la nivelul braţelor cât şi sânilor se lasă. Cercetătorii au descoperit că fumatul reprezintă una dintre principalele cauze ale lăsării sânilor.
7. Degete şi unghii pătate. Dacă au trecut deja câţiva ani de la prima ţigară, uită-te cu atenţie la mâinile tale. Degetele au început să se îngălbenească? Fumatul pătează atât pielea cât şi unghiile. Vestea bună este că aceste pete tind să dispară după ce ai renunţat la ţigări.
8. Dinţi îngălbeniţi şi respiraţie urât mirositoare. Culoarea galbenă a dinţilor reprezintă una dintre caracteristicile fumătorilor înrăiţi, însă acesta nu reprezintă singurul rău pe care îl face fumatul dinţilor. Bolile gingivale, halitoza sau respiraţia urât mirositoare sunt doar câteva dintre problemele la care sunt predispuşi fumătorii. Potrivit cercetătorilor, riscul de pierdere a dinţilor este de două ori mai mare la fumători.
9. Căderea părului. Pe măsură ce îmbătrânim părul se subţiază şi se rupe mai uşor, iar fumatul accelerează acest proces. Studiile au adus dovezi că fumătorii au un risc mai mare de a cheli.
10. Insomnii. Nicotina acţionează ca un stimulant şi poate afecta calitatea somnului.
Nu crezi că e timpul să renunţi la fumat?
|
joi, 30 iunie 2016
Iezerul Muntinului și Valea Latoriţei, Gorj-România
marți, 24 mai 2016
Natrix Tessellata - Șarpele de apă
The dice snake (Natrix tessellata) is a European nonvenomous snake belonging to the family Colubridae, subfamily Natricinae.
Females are bigger than males. Maximum size is 1.0-1.3 m (39-51 inches) long. The color may vary from greyish green to brownish or almost black, with dark spots on the back. The belly is sometimes vividly coloured in yellow or orange, with black spots, very similar to dice, hence the name.
Living mainly near river streams or lakes, it frequently feeds on fish. Sometimes it feeds also on amphibians like frogs, toads andtadpoles.
This snake is not venomous. As a defense it spreads a very bad smelling secretion from its cloaca. Another defence mechanism isthanatosis, meaning playing dead.
During the mating season (March–April–May) they congregate in large groups. Egg laying is usually in July, and one clutch consists of 10-30 eggs. The young snakes hatch in early September.
Dice snakes hibernate from October to April in dry holes near the water.
Șarpele de apă (Natrix tessellata) este un șarpe neveninos din familia colubride(Colubridae) răspândit în Europa de sud, centrală, Peninsula Balcanică, Asia Mică, Asia centrală, până la Golful Persic și lacul Balhaș. Este răspândit și în România și Republica Moldova. În România se găsește în toată țara, exceptând Moldova; predomină în Delta Dunării și în complexul Razelm.
Are peste 1 m lungime, este zvelt, cu capul lung și îngust. Spatele este galben-cenușiu, cu un desen închis, alcătuit din cinci șiruri de pete pătrate cu aspect de tablă de șah. Adeseori pe ceafă se observă o pată în formă de V. Nu are pete deschise pe laturile capului. Abdomenul este alb-gălbui sau roșu-portocaliu, cu pete negre alternante. Șarpele de apă este mai adaptat la mediul acvatic decât șarpele de casă și stă mai mult în apă, îndepărtându-se puțin de mal. A fost găsit până la 1000 m altitudine.
Adesea pândește prada sub apă. Se hrănește cu broaște, mormoloci, tritoni și pești (guvizi, păstrăvi etc). Ponta este depusă în iunie-iulie și conține 5-25 de ouă albe, lungi, lipite unele de altele și îngropate la adâncime mică în sol afânat, frunzar, detritus, sub mușchi, paie putrede etc.
The western marsh harrier - Eretele de stuf (Circus Aeruginosus)
The western marsh harrier (Circus aeruginosus) is a large harrier, a bird of prey from temperate and subtropical western Eurasiaand adjacent Africa. It is also known as the Eurasian marsh harrier. The genus name Circus is derived from the Ancient Greekkirkos, referring to a bird of prey named for its circling flight (kirkos, "circle"), probably the hen harrier. The specific aeruginosus isLatin for "rusty".
Formerly, a number of relatives were included in C. aeruginosus, which was then known as "marsh harrier". The related taxa are now generally considered to be separate species: the eastern marsh harrier (C. spilonotus) and the possibly distinct Papuan harrier(C. (s.) spilothorax) of eastern Asia and the Wallacea, the swamp harrier (C. approximans) of Australasia and the Madagascar marsh harrier (C. maillardi) of the western Indian Ocean islands.
The western marsh harrier is often divided into two subspecies, the widely migratory C. a. aeruginosus which is found across most of its range, and C. a. harterti which is resident all-year in north-west Africa.
The western marsh harrier is 43 to 54 cm (17 to 21 in) in length, has a wingspan of 115 to 130 cm (45 to 51 in) and a weight of 400 to 650 g (14 to 23 oz) in males and 500 to 800 g (18 to 28 oz) in females. It is a large, bulky harrier with fairly broad wings, and has a strong and peculiar sexual dichromatism. The male's plumage is mostly a cryptic reddish-brown with lighter yellowish streaks, which are particularly prominent on the breast. The head and shoulders are mostly pale greyish-yellowish. The rectrices and the secondary and tertiaryremiges are pure grey, the latter contrasting with the brown forewing and the black primary remiges at the wingtips. The upperside and underside of the wing look similar, though the brown is lighter on the underwing. Whether from the side or below, flying males appear characteristically three-colored brown-grey-black. The legs, feet, irides and the cere of the black bill are yellow.
The female is almost entirely chocolate-brown. The top of the head, the throat and the shoulders have of a conspicuously lighter yellowish colour; this can be clearly delimited and very contrasting, or (particularly in worn plumage) be more washed-out, resembling the male's head colours. But the eye area of the female is always darker, making the light eye stand out, while the male's head is altogether not very contrastingly coloured and the female lacks the grey wing-patch and tail. Juveniles are similar to females, but usually have less yellow, particularly on the shoulders.
Eretele de stuf (Circus aeruginosus)
Eretele de stuf (Circus Aeruginosus) este o specie rapitoare diurna prezenta mai mult in partea estica a Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii. In Delta Dunarii cuibareste 25 % din populatia europeana de erete de stuf. In Romania este o pasare strict protejata.
Migreaza toamna tarziu pentru a petrece iarna in nordul Africii. Masculii sunt cei care pleaca primii, urmati de femele.
Femela este ciocolatie cu pete galbui pe cap si umeri, in timp ce masculul are spatele gri, cu abdomenul roscat. Eretele de stuf are coada lunga, pentru o manevrabilitate buna in timpul zborului. Vaneaza in spatii largi deschise.
Spre deosebire de alte specii de rapitoare, eretele cuibareste la nivelul solului. Prefera zonele compacte de stufaris si plaurii.
Eretele de stuf nu este specializat pe un anumit tip de hrana. Consuma specii dintr-un spectru larg al lantului trofic, de la amfibieni la reptile.
Specia este monogama, insa exista si cazuri de masculi poligami. Chiar si asa, puii nu sufera din cauza lipsei de hrana. Femela construieste cuibul, iar masculul ajuta doar la transportul materialelor. Perechea are cuiburi false pentru odihna. Intr-un sezon o pereche depune 4-5 oua, cu o rata de supravietuire de 40%. La o saptamana dupa eclozare, puii se ascund in stufaris.
The European Roller (Coracias Garrulus) Dumbrăveancă
The European roller (Coracias garrulus) is the only member of the roller family of birds to breed in Europe. Its overall range extends into the Middle East and Central Asia and Morocco.
There are two subspecies: the nominate garrulus, which breeds from in north Africa from Morocco east to Tunisia, southwest and south-central Europe and Asia Minor east through northwest Iran to southwest Siberia; and semenowi, which breeds in Iraq and Iran (except northwest) east to Kashmir and north to Turkmenistan, south Kazakhstan and northwest China (west Xinjiang). The European roller is a long-distance migrant, wintering in southern Africa in two distinct regions, from Senegal east to Cameroon and from Ethiopia west to Congo and south to South Africa.
It is a bird of warm, dry, open country with scattered trees, preferring lowland open countryside with patches of oak Quercus forest, mature pine Pinus woodland with heathery clearings, orchards, mixed farmland, river valleys, and plains with scattered thorny or leafy trees. It winters primarily in dry wooded savanna and bushy plains, where it typically nests in tree holes.
The rollers are medium-sized Old World birds of open woodland habitats. They have brightly coloured plumage and a hooked bill. Most are found south of the Sahara. The genus Coracias contains eight species of sit-and-wait hunters. The European roller is similar in appearance and behaviour to the Abyssinian roller, which appears to be its closest relative. These two birds and the lilac-breasted roller seem to share a common ancestry and could possibly be considered to form a subspecies.
The European roller was described by Linnaeus in his Systema naturae in 1758 under its current name. The genus name derives from Greek; korakias refers to a type of crow, perhaps the red-billed chough. The species garrulus is from Latin and means chattering or noisy. There are two recognised subspecies.
The European roller is a stocky bird, the size of a jackdaw at 29–32 cm in length with a 52–58 cm wingspan; it is mainly blue with an orange-brown back. Rollers often perch prominently on trees, posts or overhead wires, like giant shrikes, whilst watching for the large insects, small reptiles, rodents and frogs that they eat.
This species is striking in its strong direct flight, with the brilliant blue contrasting with black flight feathers. Sexes are similar, but the juvenile is a drabber version of the adult.
The display of this bird is a lapwing-like display, with the twists and turns that give this species its English name. It nests in an unlined tree or cliff hole, and lays up to six eggs.
The call is a harsh crow-like sound. It gives a raucous series of calls when nervous.
Some populations migrate to Africa through India. A collision with an aircraft over the Arabian Sea has been recorded.
Dumbrăveanca (Coracias garrulus) este o pasăre migratoare din familia Coraciidae care are doi reprezentați mai importanți „C. g. garrulus” și „C. g. semenowi”.
După aspectul morfologic pasărea nu se poate confunda cu alte specii de păsări de talie mijlocie (31 cm). Capul partea superioară a aripilor ca și piepteul și abdomenul este acoperit de un penaj de culoare verde turcesc. Spatele sau partea dorsală a păsării este de culoare brună iar marginea aripilor de culoare brună negricioasă. Pasărea are un cioc negru puternic puțin încovoiat. Femelele au o culoare mai spălăcită ca masculul, iar culoarea tineretului este în general brună.
Dumbrăveanca preferă luminișurile de la liziera pădurilor ca și pășunile sau fânețele unde trăiesc de obicei un număr mare de insecte. În prezent poate fi întâlnită și înparcurile mai mari. Pasărea are cuibul în apropierea apelor unde sapă galerii în malurile din argilă, gresie sau loess. În lipsa hranei se apropie și de așezările omenești. Este o pasăre activă ziua, hrana principală a ei o constituie insectele (păduchi de plante, gândaci, libelule, lăcuste, urechelnițe), amfibii reptile mici pe care le pândesc, numai în timpul migrației consumă și vegetale (în special fructe).
În România dumbrăveanca poate fi întâlnită numai în timpul sezonului cald, în toată țara în afara regiunilor de munte. Prin luna mai - iunie, femela depune 4 - 5 ouă albe lucioase, cuibul fiind în scorburi sau săpat în malurile apelor. Clocesc ambii partneneri, la ca. 18 - 20 de zile ies puii, toamna păsările migrează în Africa sau Asia de Sud.Ea este răspândită mai ales în Europa de Sud, Europa Răsăriteană Spania, coasta mediteraneană a franceză, insulele Corsica, Creta ca și în Africa de Nord Vest (Maghreb). În Asia poate fi întâlnită în Siberia Centrală, regiunile de stepă din Iran. Specia „C. g. semenowi” cuibărește în Asia de Sud Vest, Asia Centrală ajungând spre est până în provincia chineză Xinjiang.
Egretta Garzetta - The little egret (Egreta mică)
The little egret (Egretta garzetta) is a species of small heron in the family Ardeidae. The genus name comes from the Provençal French Aigrette, "egret", a diminutive of Aigron," heron". The species epithet garzetta is from the Italian name for this bird, garzettaor sgarzetta.
It is a white bird with a slender black beak, long black legs and, in the western race, yellow feet. As an aquatic bird, it feeds in shallow water and on land, consuming a variety of small creatures. It breeds colonially, often with other species of water birds, making a platform nest of sticks in a tree, bush or reed bed. A clutch of bluish-green eggs is laid and incubated by both parents. The young fledge at about six weeks of age.
Its breeding distribution is in wetlands in warm temperate to tropical parts of Europe, Africa, Asia, and Australia. In warmer locations, most birds are permanent residents; northern populations, including many European birds, migrate to Africa and southern Asia to over-winter there. The birds may also wander north in late summer after the breeding season, and their tendency to disperse may have assisted in the recent expansion of the bird's range. At one time common in Western Europe, it was hunted extensively in the 19th century to provide plumes for the decoration of hats and became locally extinct in northwestern Europe and scarce in the south. Around 1950, conservation laws were introduced in southern Europe to protect the species and their numbers began to increase. By the beginning of the 21st century the bird was breeding again in France, the Netherlands, Ireland and Britain. It has also begun to colonise the New World; it was first seen in Barbados in 1954 and first bred there in 1994. The International Union for Conservation of Nature has assessed the bird's global conservation status as being of "least concern".
Egretele sunt păsări ce aparțin de familia „Ardeidae”, ordinul „Ciconiiformes”. Din această familie fac parte 62 de specii, caractere comune din punct de vedere al aspectului morfologic fiind gâtul și picioarele lungi, și ciocul lung și ascuțit. Arealul de răspândire al egretelor sunt în general ținuturile din apropierea apelor dulci.
Egretele fac parte din familia stârcilor, având aspectul exterior asemănător, caracterizat prin gât, picioare și cioc lung. Gâtul în timpul zborului formează o buclă în formă de „S”. Acest lucru este ușurat de vertebra șasea cervicală, care este mai lungă.
Păsările din această familie prezintă un dimorfism sexual destul de accentuat, masculii fiind mai mari ca femelele. Culoarea penajului păsărilor este diferită, de la alb, cenușiu până la negru. Zborul lor este caracterizat prin planare cu bătăi rare din aripi. Păsările se hrănesc în special cu animale mici acvatice, pești, amfibii, crustacei, moluște, reptile, păsări, rozătoare mici, insecte, ele consumând pe zi hrană în greutate de 330 - 550 g.
Păsările sunt răspândite pe toate continentele cu excepția regiunilor arctice și al unor insule din Oceania. După numărul de specii, 24 trăiesc în Asia de Sud și Asia de Sud Est, 21 trăiesc în Africa, 20 în cele două Americi și 16 specii în Australia și Oceania. Egretele trăiesc de obicei în ținuturile joase din apropierea apelor în regiuni de baltă cusmârcuri sau în savane. În general sunt păsări sedentare, un număr mic de specii fiindpăsări migratoare.
În general păsările clocesc în colonii, care la unele specii pot să fie uriașe. În deltaNilului numărul de păsări dintr-o colonie cu specii de stârc diferite pot să atingă cifra de 70.800 de perechi. În timpul perioadei de împerechere masculii fac un adevărat ritual pentru ademenirea femelei, cu gâtul și aripile întinse. Cuiburile sunt construite în arbori sau ascunse în stuf, ouăle fiind clocite de ambii parteneri. Puii nu eclozează toți o dată, și se întâmplă frecvent ca frații mai mari să ia hrana de la cei mai mici, care astfel mor din cauza foametei, sau sunt omorâți cu ciocul de puii mai mari pentru a primi hrană mai multă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)