Pentru prima dată în Holbav, la răsărit. Cunosc destul de bine judeţul Braşov, dar sunt nevoit să admit că nu auzisem de această comună până acum. A trebuit să cer indicaţii ca să mă descurc să ajung. Nu eram pregătit nici pe departe de ceea ce avea să urmeze. Ieşind din Vulcan, trecând printr-o bătrână livadă de meri, mi s-a deschis în faţă o privelişte ce mi-a tăiat pe loc respiraţia. Munţii Bucegi şi Masivul Postăvaru tronau peste Braşov, Cristian, Vulcan şi Ghimbav.
S-a întâmplat să fie chiar într-o dimineață cât se poate de frumoasă de februarie, în care toată această privelişte părea desprinsă dintr-o poveste. La fel de impresionat am fost şi de pădurea ce urmează pe drum, după livadă. O pădure care avea foarte mulţi brazi pentru altitudinea la care eram. Acest drum ce unea Vulcanul de Holbav este asfaltat, arătând mai mult ca un drum forestier şi trebuie să recunosc că prin pădurea aceea am fost la un moment dat convins că undeva am luat-o greşit, dar, foarte plăcut impresionat de peisaj, am zis să mai continui un pic.
După nici un kilometru am văzut un indicator de intrare în localitatea: Holbav! O potecă îngustă și greu de urcat, m-a condus într-un punct aproape de vârful unui deal, de unde am putut să privesc mai bine comuna și răsăritul. În stânga se vedea în depărtare, în toată splendoarea ei, Piatra Craiului, iar în valea dealului pe care eram eu se vedeau multe case vechi și bătrânești, şcoala şi primăria, înconjurate de multe case din care focurile de lemne scoteau pe hornuri dungi argintii de fum. Alte dealuri înconjurau acest mic centru făcând peisajul să pară rupt dintr-un basm. Drumul continua mai departe şi am aflat, mai apoi, că duce spre Poiana Mărului.
Tot ce am văzut în acea primă zi în Holbav m-a făcut să îmi doresc să mă întorc cât mai repede, să cunosc mai bine oamenii şi să văd cât mai multe locuri. Holbavul, cu dealurile şi oamenii lui, câteodată răsfățat de razele de soare, mi-a intrat la suflet mai mult poate decât oricare alt loc din judeţul Braşov. Iarna îl face să pară cu totul şi cu totul altfel, dar drumurile lui rămân mereu bătute de aceleaşi caruri cu boi, conduse de aceiaşi oameni minunaţi şi alergate de copii, cu feţe vesele si cu paznici cu 4 lăbuțe.
S-a întâmplat să fie chiar într-o dimineață cât se poate de frumoasă de februarie, în care toată această privelişte părea desprinsă dintr-o poveste. La fel de impresionat am fost şi de pădurea ce urmează pe drum, după livadă. O pădure care avea foarte mulţi brazi pentru altitudinea la care eram. Acest drum ce unea Vulcanul de Holbav este asfaltat, arătând mai mult ca un drum forestier şi trebuie să recunosc că prin pădurea aceea am fost la un moment dat convins că undeva am luat-o greşit, dar, foarte plăcut impresionat de peisaj, am zis să mai continui un pic.
După nici un kilometru am văzut un indicator de intrare în localitatea: Holbav! O potecă îngustă și greu de urcat, m-a condus într-un punct aproape de vârful unui deal, de unde am putut să privesc mai bine comuna și răsăritul. În stânga se vedea în depărtare, în toată splendoarea ei, Piatra Craiului, iar în valea dealului pe care eram eu se vedeau multe case vechi și bătrânești, şcoala şi primăria, înconjurate de multe case din care focurile de lemne scoteau pe hornuri dungi argintii de fum. Alte dealuri înconjurau acest mic centru făcând peisajul să pară rupt dintr-un basm. Drumul continua mai departe şi am aflat, mai apoi, că duce spre Poiana Mărului.
Tot ce am văzut în acea primă zi în Holbav m-a făcut să îmi doresc să mă întorc cât mai repede, să cunosc mai bine oamenii şi să văd cât mai multe locuri. Holbavul, cu dealurile şi oamenii lui, câteodată răsfățat de razele de soare, mi-a intrat la suflet mai mult poate decât oricare alt loc din judeţul Braşov. Iarna îl face să pară cu totul şi cu totul altfel, dar drumurile lui rămân mereu bătute de aceleaşi caruri cu boi, conduse de aceiaşi oameni minunaţi şi alergate de copii, cu feţe vesele si cu paznici cu 4 lăbuțe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu